Mi-am clătit chipul c-o rază caldă și aproape arsă,
În apusul din fereastră să mă simt o clipă soare,
Avea gustul greu de smoală și lumina-i era falsă
Și-am ajuns un stol de umbre al iubirilor bizare.

M-am suit până la Lună să îi povestesc de mine,
Să îmi spună unde este gândul ce-a creat orgoliu,
E în trupul meu și-n minte, scris cu ace de albine,
Ce miros a flori de câmp, arse într-un crematoriu.

Mi-a cotrobăit prin palmă, Ea lunatică și rece
Și mi-a dat numai trei clipe, îmbrăcate ca icoana,
Sunt semințele dorinței, să nu le mai lași să plece
Din fereastra ce atuncea ți-a vărsat blestemul, Ana.

Noaptea ce am străbătut-o pân la ziua renăscută,
M-a-nsoțit tăcut păcatul ca un val din cărămizi,
Eram ca un lup flămând de mâncarea ne-ncepută,
Vino, Ana și mi-o poartă, dacă zidul ți-l deschizi.

Să aduci crucea de-argint și două inele-n minte,
Ne-mbrăcate de Isus și când mâna ți-o voi cere
Și-ai să-mi fii dacă te-ntorci, uluită ca-nainte,
Când ți-oi scrie-ntr-o poveste a mea dulce înviere.

Și-am să uit c-am fost Manole.