viața e un macro-
azil
nimeni nu iese din program
acum râdem
acum stăm pe o bancă
rezemați de uitare
cerul o pălărie cu care
ne facem vânt ușor într-o lume
fără semnificații
câteva păsări umbrele noastre
ciugulesc pământul tot
mai trist
se rotesc deasupra puținelor simțuri
încremenite și ele
în parkinson street