în gând
umplu marginile șoselelor
cu roșul macilor
cu ziua purtând aproape la vedere
strigătul tălpilor în inima secerișului
acum când încă e devreme
mult prea devreme
și nimeni nu crede
că ar putea fi altfel vreodată

scot vrăbiile
de sub pământuri
dintr-o ramură
desenată cândva
(de nu vor fi mâinile mele?!)
țin cuiburi
în acest plictis care face
uitată moartea
orice sentiment al tragicului
orice motivație

concep teritoriul acela
suficient de generos
cât să primească necondiționat
perechile de aripi
furișându-se din fața zborului
toate păcatele...

o câmpie galbenă
o să ne îngroape
genunchii și respirația
până la primul cuvânt

!o să ne regăsim!

ochii mirați
de spicul dintâi
așezat într-o carte
cuminți
nu vom uita
cum se aduce
timpul
la viață