*

Ca și cum dincolo de marile porți
ar sta o armată de îngeri
învăț să sper în propriile rugăciuni pe care
le port adunate într-o scoică plină de umbre
umbrele copilăriei s-au adunat acolo
le aud le ascult le mângâi gândindu-le
le bat cu viața și moartea deopotrivă

Visez întoarceri imposibile
într-un cerc de iarbă nouă

Sunt clovnul acelor îngeri care
dincolo de porțile tuturor cetăților invizibile
horesc iubiri horesc iubire

Habar nu am cum am ajuns aici
jocul joaca spiritului meu mă desfrunzește
și ascult mereu
cântecul păsărilor prinse de coiful lui

Învăț la rându-mi să fiu clovn
el mă privește în oglinda de cuarț incolor
și-mi arată calea

**

Unde se mai construiesc cetățile copilăriei?
Sunt invizibile, sau am orbit eu de tot?

Stau demult în fața marilor porți
aștept nimicul să iasă
podoabele prezentului se arată în oglinzi de piatră
sticla a devenit o materie rară
se poartă plastic mult plastic

Apele știu ce duc

Și păpușile umbre nu mai au chip
au ochi scoși din orbite
coarne în locul părului lung cârlionțat sau nu
norocul meu este că am păstrat păpușa blondă
și pe cea cu păr argintiu

Liliana și Lizuca îmi zâmbesc înghețat expresiv
de pe marginea patului în care odată

am dormit și-am visat și m-am trezit iar copil
cu mâinile în mâinile tatălui
într-o dimineață de Crăciun
cu bradul împodobit
și darurile împărțite de timp prin mâinile tatălui

Tata,
între noi acum s-a așezat comod veșnicia
jocul reîncepe
numai în vis

Tata,
și dorul este un joc nejucat în doi?

Anne Marie Bejliu, 13 iulie 2018