Poate-s destule de inimă aproape,
Doar că arar îndrăgesc…

Mult și mai mult mi-I plăcut să alunec pe ape,
De sine uitând
În egală bătaie de vâslă
Muiată în spumă și murmur
Și-ntrebându-mă de mers-am destul
Și cât a rămas
Ori n-oi zări o lumină.

Din atâtea ostroave
Pe care pescari, înnoptând,
Aprind, când și când, foc mărunt,
Mai cu seamă de unul mi-I dor…
Lebăda mândră de zbor, primăvara,
Deasupra îi trece cu gâtul întins,
Coborându-se iute
La blândele unde.

Pe tâmplă de stâncă
Își clatină crengile vechi
Stejarul în frunză bogat.
Privighetoarea-I acolo din veac:
Ea cântă în zori.
Dară și-n noaptea târzie,
Pe când, străvezie, a lunii beteală
Frunzișuri și ape îmbracă-n argint;
Ea cântă și cântă –
Arzător și din ce tot mai dulce.
Iată mi-i cugetul
Bătut, răscolit de neliniști:
Ce-i asta? Viață ori vis?
Fericit sun tori sunt amăgit?

Unde-i răspunsul?...
Undele mângâie cârma oprită,
Vâsla e moartă,
În cerul curat, pe înalturi, o stea căzătoare.

1842


Traducere Emil Burlacu