oamenii ticăie
măsoară tot felul de
așteaptă să explodeze în moarte
într-o tristă mirare
dar asta nu se întâmplă
explozia lor se aude
foșnet de mătase
aici
la margine de viață
nimic nu se clatină
nimeni nu plânge

am crescut mare, mamă
nu mă întreba
când am uitat inocența copilăriei
cât m-au durut necuvintele
de ce mi-am vândut adesea sufletul
la iarmarocul vieții

nopțile
curvele acestea leneșe și languroase
mi se-nfășoară pe trup
și zilele mă sufocă uneori
rătăcesc prin această abjecție dulce-amară
plină de nimicuri țipătoare și strigăte
vise calde avem
și nu mai înțeleg nimic din nimic

viața mea e ca primăvara pe Venus
praf și pulbere împrejur
doar ceasul incă mai ticăie

urmează ultimul val