singura simfonie perfectă
e pâlpâitul lumânărilor,
acest limbaj universal
al fricii și iubirii
care ne potoloște elanul
dintre o umbră și alta;
cum de fapt cred că s-a aflat,
toți suntem stafii, în casa vieții,
urcând întrebările din ceară,
istoviți - un dans sobru la bară
înspre senin cu ochii de poeți -
ori ați aflat demult incandescența
cu sunetul ei surd de puls,
o lume vie nu-i poncif, oameni(!),
e voia umbrei cu fața spre blestem,
ori lumea curge în desuetul vers,
prea des e ori o mare, ori un fluviu,
de parcă respirațiile des se-neacă,
într-un etern de-a fi diluviu...