Departe, în câmpia română, un car căra un grup de proști
tras de doi boi năclăiți, mugind ca doi balauri.
Strigau nătângii prin ceață să sperie frica,
să fugă frigul în baltă și mocirlă, departe...

Tot prin acele locuri am văzut generația mea cum dispărea,
am văzut cum haoticul cosmopolit se îmbăta de albastrul cerului...
cum cercul...
am văzut tinerii noștrii disperând de durere urcați pe garduri,
cum din gurile lor ieșea un lapte negru
fetid de juma' de secol,
din tălpile lor sânge coagulat de spaimă,
din ochii lor niște stele cu parfum de diamant,
din ei niște codrii milenari veștejiți...
în căruța sărăcăcioasă ca din marea migrație americană
pe Orinoco, pe Mississipi, pe Rin,
pe Nil, pe Dunăre, pe Volga; peste tot,
de parcă din ei, în mersul molcom sincopat,
orice iluzie se topea.
O lume care uitase...
O lume care uitase...
Am văzut uitate aceste ruine tinere,
unde am pierdut naivitățile,
neputințele...

Boii soioși târau, istoviți de greutatea plugului,
de roțile mari, pline de mocirlă,
de gălăgia proștilor care-i suduiau...
Acolo departe
era o secundă din coșmarul acelui scriitor
îngrășat în dulcețuri vestice,
o clipire de dispreÈ› proletar-intelectual,
o relicvă caldă de spaime și incompetență...

unu scoase o damigeană din maldărul de boarfe aruncat în coș,
o cinsti spre cer și ceilalți
împleticind urări de emoție inflamabilă
încolăcindu-se în dezgustul nătângilor...
cinstea în taină către nămol
înfiorat nu de tăria amețitoare cât de
amețitoarea roată brăzdând drumul
către raiul promis...