din clipa în care am văzut mâinile
deschizându-se precum coroana copacului,
am știut ce drum să urmez.

după reacția dureroasă a mamei
replica unui ascendent înalță miezul nopții,
îmi ling degetele și cer sare
din tavan,
apar fața de masă, chipul de aur,
un fluture ponosit cu antene.

ne așezăm să vorbim,
puțin
responsabil
de puterea cuvintelor,
meșterul făurar închide Țara Minunilor,
se întoarce necăjit de înfrângere:
plecați după rugăciune!

rămân zdrențele prin care se vede
fața de masă acoperită de coji,
chipul aurit al primei iubiri
pentru care mă batjocoresc
razele dimineții.

de jur împrejur, întunericul umbrei.

fiecare are ceva de plătit.
fluturele,
mii de filamente din care ies gânduri necurate,
fierbinți din cauza emoțiilor;
mândru să reprezinte alternativa,
chipul de aur trebuie să îndrepte epoci întregi de greșeli.

despre fața de masă îmi este teamă să scriu,
mai ales că poziția reprezintă partea vitală a omului spiritual,
precum o sclavă neagră cerându-și drepturile,
o serie continuă de direcții inspirate poate schimba răul în bine,
dar asta nu va continua până la sfârșit.

mă rog de cea care personifică răzbunarea:
ține-mi hainele!

trei îngeri dau cu banul,
al patrulea îi privește.