Îmi închipui și acum
după zece ani
masa noastră
în semiîntuneric cu
acest vals pentru fluturi
cu noi doi vorbind în
continuare, translucizi,
cu mâinile
și cu ochii;
abia acum, în semiobscuritate,
lumina trece din
ochii tăi în ai mei și
invers (privește, sunt al tău)
și, mai mult, forma
corpurilor trecând de la unul la altul,
eu mă așez în tine
tu te așezi în mine și începem
să facem aceleași mișcări
dând din mâini ca niște aripe fără
început și sfârșit
abia cum, când s-a ridicat Luna, și tu te ridici,
peste scaunele unde stăteau străinii aceia,
e fix momentul de după
declarația mea
și mă săruți ca Euridice
și pleci
de zece ani încontinuu
dar pentru că avem mai multe trupuri,
mai multe mâini și mai multe picioare
te ridici iarăși și iar
așezându-te în brațele mele
și ele se deschid tot mai multe să te
primească
cuvintele noastre se umplu de materie
devin ceea ce spui
sau nu ai curajul să spui
casă copil Soare
casă copil Soare
repet eu