Icoana tresare în colț
și candela pâlpâie moale.
– Scufundă-mă-n brațele tale,
ca iazul albastrelor bolți.

Ți-s slugă la curte, dar ți-s
mai rob mătăsoaselor gene...
Lumina mea, ninge-mă-alene
cu marea ta floare de vis.

Afar' gem zăpezile; – zac
sub ele păduri și pământuri.
Uitat între noapte și vânturi,
se leagănă tainic iatac.

Icoana din colțul de rai
și candela pâlpâie moale.
– Vrei apele iazului? Ia-le
– Vrei fagurii stupului? Ia-i!

Tu nu-mi ești nici rob, nici argat,
ci eu mă plec treaptă frântă.
Sunt, dragoste, creanga ta sfântă,
culege-mi tot rodul bogat.

La geam vântul latră pieziș
și-și scutură albele lațe.
Le tremură dragostea-n brațe,
cum tremură ciuta-n frunziș.

Icoana suspină, zvâcnind,
și candela pâlpâie moale.
– Hulubi îți sunt tainele goale,
dar zborul în mâini li-l cuprind.

Și umerii tăi par lăstuni
ce sus în văzduhul meu joacă,
și dragostea noastră bărdacă
din care-mbăt cu minuni...

Uitat între veac și zăpezi,
iatacul în noapte se zbate.
Pe gurile lor vinovate
alintul aprinde amiezi.

Icoana trosnește, durut,
și candela pâlpâie moale.
– Iubite, păcatul pocal e,
pe care-l sfințim c-un sărut.

– Iubito, păcatul e crunt,
dar boabele lui tămâioasă,
stăpânul departe de casă
și buzele lacome sunt.

Pe zid țese umbra covor,
pe geam gheața coase cu acul.
Doar ei luminează iatacul
cu ochii și brațele lor.

Icoana se crapă-n ungher,
se stinge și candela moale.
– Iubito, semn negru de jale,
dar tu scânteiezi ca un cer.

– Iubite, icoana s-a spart,
la fel uite candela spartă...
Văpaia de aur e moartă,
dar ochii tăi flăcări împart.

Mai mult se cuprind în inel,
a dragoste grea sau a teamă,
precum într-un codru de-aramă
ce-i soarbe sălbatic în el.

S-a stins veghea micii făclii,
din colț nu mai pâlpâie moale.
– Iubito, dă moartea târcoale,
dar sânii ți-s candele vii.

Taci. Crivățul bubuie-n porți?
Tot crivățul tună pe scară?
De-o fi ca norocul să moară,
vom arde-n iubire și morți...

În brațe se-neacă rotund,
a patimă grea sau a frică,
precum într-un lac ce-și despică
adâncul, să-i bea până-n fund.