Cum fluviu-şi rupe ţărmii la vărsare
cu gura plină de torenţi, aşa
ţâşni cu vocea-n ultima-adunare
printre bătrâni de triburi Iosua.
Cei ce râdeau, striviţi pe loc tăcură,
oprindu-şi mâini şi suflet, ca şi cum
treizeci de bătălii vuiau în gură;
şi gura-aceasta începea acum.
Şi-uimite stau aceste mii ca-n faţa
cetăţii Ierihon în marea zi,
dar trâmbiţe erau în el, şi viaţa
acum aproape li se nărui,
cedându-i brusc, ca zidurile groase,
învinşi, pătrunşi de groază, fără grai,
uitând şi cum, despotic, el strigase
la Gabaon atunci spre soare: Stai!
Şi Domnul, ca o slugă, temător
îl şi ţinuse, mâinile durându-l,
deasupra neamului ucigător,
ca unuia să-i împlinească gândul.
Şi-acesta el era, acest bătrân,
muncit, cum ei credeau, de mari eforturi
la cei o sută zece ani stăpân.
Dar se sculă, brusc năvălind în corturi.


Tr. Maria BanuÈ™