voi muri și eu cândva (poate nu prea curând)
până atunci sper c-am să te mai strâng o dată în brațe
(acum nu, că e interzis)
nu-i vina nimănui că am ieșit din rând
că am lăsat prea mult să se-nalțe
zmeul acela, poemul din vis

desigur mă simt liber pe drumul meu
deși am bătut nenumărate poteci
castanii scuturați de floare din miezul fructului îmi surâd
când las în voia vântului același zmeu
cu el să te-ntreci
să uiți (de se poate) tot ce e hâd

rămân aici nu mai aștept nimic
vine străinul acesta și mă privește în față
ca pe un frate ca pe un seamăn regăsit
sau (poate) ca pe un vechi inamic
nu-i nici măcar o șansă spre a lua distanță
este eul meu hărăzit

nu zice nimic e cam scump la vorbă
pare pierdut în trecut ca pe-o cărare fără de sfârșit
ochii săi vorbesc despre fericiri fără nume
despre amintiri uitate în tolbă
mă-ntorc atunci către sine spășit
și nu-mi mai este aminte de glume

tii! am uitat de tine de parcă nici n-ai fi fost
ce mai face zmeul tot așa-și trimite buzduganul să te bage-n fiori
mai porți aura aceea sau o ai acum pe a doua
cum? eu tot așa singur în post
îmi înmulțesc la nesfârșit colonia de nori
și mă-mpac foarte bine cu roua

din când în când mă mai gândesc la tine
uneori scriu până intru cu totu-n cuvânt
alteori mă las absorbit de substanța zilei
ca un trântor ucis de albine
sau neînfrânt
m-ascund în zădărnicia filei

pentru tine am să păstrez poemul acela, zmeul din vis
să-l înalț împreună cu dorul nostru de neînvins