Dintr-un arc
aurit - albit de gânduri -
în buclă aidoma
spirală,

dintele ceasornicului
pune în mișcare cercul.
Iarba privește în cer.
Nu vede nori,
doar sticla mângâiată de soare.
Multe insecte cad - fulgi -
peste vârfurile firave,
netezite de pașii copiilor...

Instinctul mușcă și mângâie
din automatele încarnate.
Se zbate între fluide încriptate
cu nebănuite sfințenii.
Gândul nu mai poate să-și trezească
trupul făcut spre limită și desfătare.

Arcul, de acum platinat,
are tensiunea echilibrului indiferent;
oricât ar vrea, și, orice ar vrea
poetul ăsta dus de natură
printre mușchii crescuți
peste ruinele sălii tronului
omului dezlipit de iluminare. Acolo
unde din sângele uscat
peste lame ruginite,
peste cârpe, peste necuprins;
ticăitul dintelui
răsună ca din clopot,
ca din prima poveste a umanității.
Îmbulzeală în sala metroului
în așteptarea secolului luminii.
Poetul străvede - printre amoruri -
cum simplele acorduri de liră
se scurg în surdina instrumentului
printre griji de du-te vino.
Deodată toți aud trenul care sosește
izbind, fără milă, cu larmă. Panică
printre turiștii din metropolă,
care mai de care mai liber să zacă
în neștiință de vreo poezie.
Cui să-i mai trimită, în harababura asta
aievea, lirismul liniștii și umanității?
Câte lire s-or fi încurcat în absurdul ăsta?
Dintele bate încă a clopot.