pe băncile
din parcul cel mai de vază al urbei
se așezau adolescenți
timid ascunzându-și îndrăgostirile
se așezau maturi cu stângăcie ascunzându-și
trădările, așteptările
se așezau foștii adolescenți maturi, cu iubirile lor
încărunțite

numai pe o bancă nu se așeza niciodată nimeni
deși era la fel de primitoare
cu brațe și picioare din fontă
gătită cu stinghii groase din lemn
era bine poziționată sub teiul
considerat de ceilalți arbori stăpânul
arborele vindecării

banca suferea
deși nimeni ar fi zis asta
brațele sale înfometate să primească
brațele oricui spre odihnă
să asculte și să păstreze tainele
doar teiul mai lepăda plin de compasiune
câte o frunză

de atâta deznădejde
într-o nu știu dacă bună zi
dintr-odată banca se ridică și plecă
lăsând un dreptunghi gol și uscat
ca un secret dezvăluit cu nerușinare

și de atunci
nu era trecător să nu se întrebe intrigat
unde o fi banca aceea?

teiul știe
dar nimeni nu-l întreabă nimic și tot mai insistent
îi trece prin mintea-i desfrunzită
să plece și el

în fiecare zi din orice oraș fug parcuri întregi
din fiecare pădure aleargă arbori scăpând
din calea nepăsării care se așază ca o negură definitivă
peste lucruri