Sigur soarele are vreun motiv să fie așa euforic,
unul pentru care nu merită să-ți faci griji;
binele lui e binele tău, chiar dacă nu ești la fel de euforic.

Plecările amânate pot avea farmecul lor;
risipa de frumusețe nu duce neapărat la
ofilire, nici la extaz.
Trecutul te păstrează, uneori, într-un lanț de
ezitări; alegerile țin arareori de
curbura destinului. Cel care
ține în palmă zarul norocos este
ieșit din frenezia clipei. Cine
altul să-l protejeze decât soarele euforic?

Uite că și cel mai norocos se stinge
neștiut (sau, poate, acesta-i norocul său,
unul chior, ceea ce-l face mai puțin ezitant, mai puțin
intrigat de ceea ce iese din rațiunea vieții).

Soarele cel binefăcător încălzește și pe bun, și pe
odios, numai că inflația de phoenicși
aduce cu sine prea multă cenușă, prea multă
risipă de frumusețe, îndeajuns să intre-n
extaz orice muritor (dacă nu în pană de sentimente).

Ezitările sunt ca fluturii întârziați în toamnă,
urnirea din ele te
face mai puțin prevăzător.
Oare nu așa te afunzi mai mult în
rutină, și ordinea pe care-o râvnești luptând cu haosul
interior e zadarnică, atâta timp
cât te-ndepărtează de risipirea în frumusețe?