Se tunde iarba. Se cosește fânul.
Pământu-i o felie de pâine grunjoasă.
Bătrâna cenușă a zilei. Bătrânul
nopții craniu de pâine. Ce-ți pasă,
neiubito... Aici lumea se imită.
Abia zgârii puțin, că sub coaja
părelniciei viermuie iadul.
Se-aruncă resturi. Ciuruie găurită
mreaja cerului. Fadul
cer prefăcut în gunoaie
și-acoperind stele. Ești poezia prin casă
(cu pomeții și ochii vineți de ghionturi,
cine te-a bătut femeie frumoasă?)
a zodiacului nostru... Orașul se-nmoaie,
Întineriri fără mit. Câmp fără orizonturi.
Aici lumea se imită, țara-i de ploaie.
Abia zgârii puțin și țâșnește absurdul.
Femeie frumoasă, ai să pleci în războaie
și-ai să mori, neiubito. Dintr-o tigvă de câine,
sinuoasă ca apa, strecurată ca furtul,
iarba răsare prin ceață. E ieri? E mâine?