capătul țipătului nu este durerea
dormitând adânc în măruntaie
ci teama de plastic, de antene, de neoane
cu sediul în spatele ochilor
frica de capătul zilei
în care ni se vinde din nou nemurire
la preÈ› de nimic
în negre cutii cu lumină albastră
sub ploaia de pixeli frământându-ne simțurile
cu spandex și vorbe din pâslă atent lustruite
și acel sunet amplu menit să acopere
deznădejdea de a rămâne neștiut
groaza de neantul fericirii
că am ajuns în sfârșit
la capătul trecerii corpului prin
coridorul perfid al istoriei
într-un ev al îndestulării
în care leacul deplin a ajuns
numai fuga în vis