Am vămuit ceţii petală pentru ochii mei, de acum prea goi, şi-n necuprinsul izbăvit de pofte pucesei a mă pierde. Nălucirilor străine le-am înfăţişat teribila încleştare a focului din cerul gurii; de firul rătăcit pedepsindu-mă pentru toate cele nespuse.

Un zeu de granit se prăbuşea neîmplinirilor mele, şi-n iureşul arid al nefăcutelor porniră a mă bântui icoanele Celuilalt.

Risipit de-o moarte provizorie, strigam mie cu o voce străină: “Acum cui vei mai da socoteală?” Prăpastie fără de oprelişti, iată urmele pe care mă voi întoarce totuşi acasa!

Unii nu ştiu ce este durerea... La marginea nopţii, să veghezi duhul despărţirii de tine într-un parcă neînceput delir al nesomnului... să ucizi în fiecare capăt de ţigară stinsă câte un vis şi să nu ştii în foşnet de tutun mistuit de foc cine arde mai tainic.

Să legi, să-ţi dezlegi şi să-ţi opreşti ţie visul pe jarişte neîntrerupt de tine; mirându-te de sărăcia lexicală a limbii tale atunci când nu reuşeşti a găsi un sinonim pentru delir.

Să-ţi vezi ochii sorbind ultima fărâmă de foc din lumânarea ce într-un fad romantism ce te mai bântuie ai aprins-o... şi să-ţi asculţi cu o indiferenţă calpă suişul gândurilor spre ceea ce ţi-au fost dat să-ţi fie ziua de aproape-ieri.

Şi pe a această amară tărăgănare... să simţi cum în fiecare aşchie din oasele tale se prăbuşeşte câte o Atlantidă şi-n fiecare picătură din sângele tău îţi moare câte un om drag...
Nu durere a trupului ci pârjolirea sufletului când bolţile prind a se nărui în sine şi tu, cu degete tremurânde scurmându-ţi cenuşa, strigi: “Unde îmi sunt eu?”.

Obosind... să dai crezare ultimei scântei din urna-ţi funerară şi pe geana ei să te dai somnului pentru o noua zi, fremătând în tăcere de teama nopţii ce va urma