pentru că eu nu mă întorc în mine, nu e nicio gară
în care să cobor și sunt mereu pe un drum în care
nici măcar nu zbor, nici metrou nu este, eu am o rîmă
în spatele căreia merg, nu m-am gîndit la un nume

m-am gîndit doar la ploaie, cînd rîmele ies la iveală și se bucură
rîmele lipsite de cap, de haine, ca tine, cînd erai în poziții de artă
cu diferiți bărbați, cînd erai cea mai bombă care cădea peste oraș
și eu eram singurul care nu-și dădea seama

eu auzeam doar gemetele, probabil trebuie să-mi spui de trei ori
gemetele, gemetele, gemetele, nu că ar fi o muzică plăcută
durere sau plăcere, nu e a ta, dar îți aparține, te face franjuri
uite cum te uiți la ea ca la o franțuzoaică ce o întîlnești lîngă moarte

îți spune că e o fîntînă și te invită să bei odată cu ea, și bei
așa cum e ea, nespălată și prost îmbrăcată, dar e pe drumul cel rău
cel care nu te scoate la mal, acolo unde ești nimeni, ea
e pe drumul cel rău, unde te aștaptă șacalii, unde trupul nu-ți mai e

de valoare, ea dresează curcubee și așază stelele să pară un selfie
și de multe ori plînge în timp ce rîde, să-și ascundă durerea.
o doare fericirea, poate de aceea mă așteaptă pe mine acolo
unde nu e stație de tren, să mă arunc din tren.

pentru un om care e deja mort, bătrînețea e doar o entorsă
despre care povestești cum că erai beat și ți-ai iubit umbra.
despre ea amintirile sunt negre ca ficatul tău, cumva în el,
în ficatul tău vrei să ajungi, ca într-o peșteră unde sunt relicvele ei

să iei drumul cîinilor romantici și să-l faci șuvoi apoi să-l bei.
cu cît mai aproape de izvor, cu atît mai aproape de ea.
o călătorie în centrul ficatului ca una în centrul pămîntului
acolo unde gravitația și iubirea nu mai au nici un sens.