Două umbre se îmbrățișau în adânc
Ca două lumini care se întâlneau.

Numai câteva constelații rostogolite ar fi știut
Dansul acesta de la început.

Astfel, din înaltul cel mai de sus se aruncau,
Ca stele piruetând, ca stropi de ploaie
Izbindu-se de asfalt, sărutându-se.

În devenirea unde își vor pierde umbra
Le aștept ca rădăcini, ca ramuri, ca frunze.

Pentru ca, șarpe împletindu-mă prin trunchiul lor,
Târându-mi ființa înfometată, cu gura căscată,
Asemenea cerului să înghit din sine comete.