privesc în întunericul compact și rece care inundă dormitorul și îmi văd viitorul. de la singura mea dragoste pămînteană nu mi-a rămas nici măcar un semn discret pe piele. am crezut întotdeauna că atunci cînd iubești îți apare în secret o aluniță într-o anumită parte a corpului și o alta dispare subit, ca o dorință în vinerea mare.

i-am spus nebuniei mele jorge, ca în numele trandafirului și pe culoarele sale secrete erau desenate scene cu satyri și succube. pe noi ne-am numit faţa nevăzută a lunii după care am făcut dragoste – probabil nu ți-am spus dar cearșaful făcuse cîteva cute ca niște golfuri așa că l-am numit Mare Tranquillitatis.

fără iubire de la prima oră a nopții cînd întunericul te îmbrățișează ca un vechi tovarăș de arme care și-a pierdut vederea; fără iubire nebunia se desprinde de tine ca un boxer făcut KO și luat cu targa. fără iubire știi că nu-i de glumit cu lucrurile care te scot în afara minții de parc-ai fi fost accidentat de lumina trecută printr-o prismă, fără iubire nu vezi culorile interzise, netrecute în cataloage, ocolite pînă și de cei mai celebrii maeștrii ai picturi, fără iubire un soi de ură desăvîrșită te trimite pe mare chiar dacă ai invocat habeas corpus în fața rațiunii.

fără iubire nu ești în sfîrșit liber să visezi păsări de pradă care te hrănesc în timpul somnului în timp ce iubita își scrie jurămintele în apă ținută în căușul palmei; să fii extravagant chiar și cînd visezi, să îți lipești obrazul de sînul ei în așteptarea unei execuții desăvîrșite cu distilate mortale de dragoste, să te trezești într-o dimineață într-o cameră care a fost cîndva dormitor și acum e camera de priveghi, obsedat de tine ca de-o scară despre care nu știi dacă urcă sau coboară.

am crezut că dragostea te arde ca soarele printr-o lupă; fără iubire nu există copilărie și viața e o continuă bătrînețe. sunt îngrijorat c-o să ardem cumplit într-o zi și n-o să rămînă nici măcar cenușă să ne umplem buzunarele, să presărăm în urmă să știm unde să ne-ntoarcem; pînă și aceste cuvinte vor arde și vor trece prin foaia pe care sunt scrise, vor trece prin ecranul albăstriu al laptop-ului, prin mîinile celui care dă paginile sau apasă tastele.

sînt îngrijorat c-o să ne fie rău fără dragoste ca atunci cînd pierzi prea mult sînge și nimeni cu buze roșii prin preajmă. acum zac lipit cu spatele de perete ca după un atac terorist cu gaze paralizante, acum zac și am durerea unei vrăbii strivite în palmă. sunt îngrijorat de fiecare sirenă a ambulanței, am ochii de culoarea mașinilor de pompieri, mințile mele de codeină cu vodka, visele mele de romparkin și degetele prea lipsite de putere să formeze numărul. îmi amintesc de femeia care mi-a dat virginitatea poetică în schimbul virginității naturale, era mai, înflorise liliacul și luna se strecura prin fereastră ca un hoț hotărît să-mi fure ultimele clipe de inocență.

sunt îngrijorat de crăpătura de pe tavan care pare că se mărește și se deschide tot mai tare și în curînd noaptea va rage înfometată în cameră, înăuntrul meu și nimeni nu va auzi să vină să-mi bată la ușă. de la singura mea dragoste terestră nu mi-a rămas nici un rînd scris pe o carte, nici un fir de păr pe pernă, nici vasele spălate în chiuvetă, nici pîine proaspătă cu urme de ruj unde ai mușcat, nici frumoasa senzație a pieirii, ca în visele lucide din care te trezești de cîteva ori în iluzii alternative pînă să-ți dai seama că ești prins în capcană, nici furia care te cuprinde cînd izbești pereții cu pumnii pînă se zdrobesc oasele, nici vorbele grele care te fac să gemi ca un cîine răpciugos gata să moară, nici senzația că ești legat pe o masă într-o cabană de niște sălbatici care pun apă la fiert într-un ceaun și zîmbesc arătîndu-și colții ascuțiți și murdari, nici o fotografie pe care ai vrea s-o privești înainte de a călca peste marginea peronului cînd intră metroul în stație, nici semne că a folosit prosopul tău, nici radiații de teamă că te vei descompune în vapori ca un parfum al morții, nici măcar un semn.

sunt îngrijorat că ai terminat cu mine la fel cum au terminat-o și secolul trecut, și istoria, și probabil iubirea în care îmi pusesem toată electricitatea; fără iubire ca o batistă de dantelă găurită de gloanțe, fără iubire ca și cum aș fi devenit cea mai pură formă de amnezie, fără iubire ca un ciocan izbind clapele unui pian, fără iubire ca și cum ai vrea să te sufoci cu un șobolan viu, fără iubire ca 10 execuții publice înaintea ta, fără iubire ca răsuflarea caldă a animalului de pradă în urechea ta, fără iubire ca jucăria ta preferată aburind în farfuria cu supă caldă pentru cină, fără iubire ca hohotul isteric de rîs peste eșecul tău, în pragul ușii, ultima dată; fără iubire ca și cum am fi morți cu toții.