Motto:

... împărtășită de amândoi deopotrivă, o pătimașă iubire se aprinse între floarea-de maidan și Făt-Frumosul în ființa căruia se răsfrângeau, întrunite, strălucirile a două cununi împărătești. (Mateiu Caragiale)

Miss Pană Ușoară nu era chiar ușoară ca un fulg.

Contează cum te cântărea din privirile apoase de pește,

cu o tăcere în care se-adunau toate trăirile și netrăirile,

într-o dezordine, ca înaintea asfințitului de crai.

Nicio curte nouă nu o mai impresiona,

degeaba fofilacii îi tot dădeau târcoale.

Destinul ei contrazicea toate basmele:

Făt-Frumos fusese ucis de zmeu.

Și zmeul acela devenise unul de hârtie,

cu care miss Pană Ușoară se lupta în aproape toate nopțile.

Atunci se trezea în ea sentimentul, șiroia pe hârtie

în ascuțișuri de litere, cu pana ei atât de ușoară.

Scria cu ușurință, nu din ușurință.

(Cum să fie amorul pierdut ușor pentru suflet?)

Se trezea în ea tot maidanul cu dragoste,

nebunia unei lumi întoarse pe dos.

Într-una dintre nopți, un plâns cu sughițuri o cuprinse.

Când se liniști, scrise rândurile acestea:

Din dor după-a ta strângere în brațe,

te-am refăcut din lacrimile-amare,

la poza-ți simplă ți-am făcut chenare

din flori mirositoare și din lațe.

Aprind în noapte-o vie lumânare,

lumina ei spre tine să se-nalțe;

o clipă am trăit pân’ să te-nhațe

zmeul acela cu priviri vulgare.

Nu te-a răpus deloc în luptă dreaptă,

și-atunci a inventat o șmecherie,

că a stârnit, pe loc, o fumărie,

de-ai lunecat pe-acea ultimă treaptă.

Pumnalul negru, plin și-acum de sânge,

a stins pe-acel ce inima-mi îl plânge.