Din neatenție am lovit paharul
ÃŽn care odihnea oceanul.

L-am mustrat cu degetul să nu facă valuri.

În pântec de sticlă și-a legănat apele
Până ce le-a liniștit intenționat.

Să fiu sigur că nu se va mai repeta
Am băut parte din apa nesfârșirii sale
Pentru a nu îi mai rămâne ferestre
Cu deschideri interstițiale.

În valuri oceanul continua să caute maluri
Prin care să se întindă spre a-și aminti
Despre interiorul paharului în care
Acum nu mai este, fiindcă a fi
Depinde de cât pot bea eu
Și nu de cât de mult
Poate el risipi.