seceră vara lanuri grele
sunt poleite-n aur toate
şi-orice dorinţe-ar avea ele
sunt efemere ÅŸi prea coapte

trece prin colb şi arătură
şi dorul meu, uscat să crape
scaieţi şi mirişti n-au măsură
şi se revoltă printre sape

eu te aştept în bătătură
vino să-ţi beau buzele toate
la poartă am puş o ştergură
să nu tot treci, de vii la noapte

lutul e ars pe ulicioară
tot satu-i prins ca-ntr-un tăciune
iar păsările se ocară
nu se mai strigă nici pe nume

nu-i apă, nu-i de mirare
în puţuri fierb păcate grele
se scorojesc, nu mai au stare
nici pietrele clădite-n ele

ce 'nalt e cerul, ce departe
broboane se topesc pe gură
iar soarele pe de-o parte
preface tot în chin şi zgură

cumpăna-i tristă şi veche
crăpată-i de nu se mai vede
are belciug într-o ureche
ar scoate apă, cine-o crede

nu sudui nici nu blastăm dară
opincile-s la subsuoară
cu tălpile apăs pământul
ce nu lasă nimic să moară

dar stai, se-ntunecă în zare
cohorte de nori se prăvale
nici setea parcă nu mai doare
nici moartea nu-mi mai stă în cale

într-un târziu, pe înserat
ploaia căzu cu tot cu cerul
rupt în bucăţi şi treierat
ca holdele ca ÅŸi cu dorul

tu ai venit dar ai trecut
de poarta mea fără ştergar
că vântul l-a luat l-a rupt
şi l-a zvârlit hăt pe hotar

cuprins de spaime-am adormit
că te-au prins apele, te-au dus
iar visul meu rostogolit
mi te-a luat, iarăşi te-a pus

dimineaţa roua-ncinsă
tremura să nu se ducă
dar viaţa ei este prinsă
de soarele ce-o usucă

am mers să văd ce şi cum
dacă s-a înmuiat pământul
ploile-au murit pe drum
nici nu mai ştiu când şi-au dat duhul

cât o ţine nu mai ştiu
vara asta-a lui cuptor
cât mi-e sufletul pustiu
ÅŸtiu doar ploile ce mor