Stelele să-mi lase moale carnea albă către râne
Și un os pribeag de sensuri, braț cu carne-mi va rămâne
Sunt un stuf ce-ades adoarme mult visându-te, în glas
De sunt papură, se lasă, ceasul, mie, mi-a rămas.

Adăposturi pe din carne, glezna, iute, te răstoarnă
Drept în vara cea mai aspră, pescărușu-i în lucarnă
Fac un zgomot de mătase, marea-mi vine mai aproape
Aș fi vrut să mergem, noaptea, pe sub Domuri, ieri, mioape.

Mult, să-mi plângă geana albă, de bătrână-s, de cu rană
Și în șaptezeci de veacuri, te-aș iubi, ca spusa-n strană;
Bate clopotul sub vale, urme de iubiri s-ascundă
Dacă ție ți-am fost strajă, ca Fecioara blândă-n undă.

Gleznă, tu mi-ai fost de pază! Că-s picioarele-ale Lui
Tremură, târziu, Icoana atârnată într-un cui;
Mămăligă fierb, în vase, n-am cu dânsul trai sau pâine
Sau mă las ascunsă-n munte cu penultimul meu câine.

Ochii-n lacrămi sunt ca untul, boabele scumpe strânse-n vatră
Unde-ntâi i-am întins brațul, cu iubirea-mi ferecată
Tu ai chei, și ai și lanțuri, ești un ghiul prea larg de miere
Și pe lanțuri pun o vorbă ce pe buze tristă-mi piere.

Doar să uit, de trec ciobanii să gătească, iarăși, stâna
Lasă-ți părul să îți cadă, cum și oaia-și pierde lâna
Și te zbate-n mii regrete, pe la schitul unde-odat`
El întâi de te-a găsit-a și, întâi, te-a-mbrățișat...

Cum deodată, vin feciorii și se sparge untu-n vedre
În lumină mi-e lămpașul, larma-n uliți nu te crede
Dacă m-ai iubit în lume, ești alesul, ești odorul...
Rândunica tristă lumii dă în mine, cu piciorul.

Stejărei... Ce-mi stați alături, omul pleacă, omul ține
Brânza e mai bună ziua, noaptea are gust de-afine
De-s bătrână, ochii-mi limpezi binecuvântează pruncii
Ce neștiutori se joacă cu bursucii-n ștrasul luncii.

Cine ești? Sunt Zeia-Fricii, pentru că iubiți prea mult!
Clopotele bat în vale, valurile-n râu sunt mult...
Și-n atâta zvon ce trece, doar genunchii să-mi rămână
Să mă-nchin, acum, doar mie, de visarea prea mi-e spână.

Am greșit? Mă zbat, în gene și în muntele-a rămas
Să îmi țină ca un mire, și de spade, și de glas.
Dar, mult l-am iubit, în lume, zac frumoasă și furată
Pe din margine de râul, uns cu zer și afinată.

Oamenii, ades`, mă cheamă, dar eu stau pe sub mărgele
Tânără, dezamăgită, aur și argint prin piele;
Vezi tu spânii? Nu dau casei, nu mă vând și nu mă dau
L-am iubit ca mâța-n sobă, unde șoricei mai stau.

Și de m-a lăsat în lume, nu îmi știu, nici dor, nici vină
Pustnicii, mereu, coboară, de mai iau, din Schit, lumină
Și un feciorel, adesea, mă mai roagă ca să fiu
Zâna lui mereu în bine și cu zâmbetul zurliu.

Cine e, acum, în stradă? E și Popa, avocatul
Dorul face cale-ntoarsă, șoriceii cad sub patul
Unde mâța-mi mai mănâncă, încă, zer și mămăligă
Ce-am gătit-o pe din ochii, de mai ieri, ca să mă frigă.

Ești frumoasă, ești cuminte... Ce vrei, ”șmecheră pisică”?
Nu sunt nici dintâi, nici bună, dar genunchiu-mi se despică
Cu picioarele-mi zdrobite, sunt în judecată bună
Solomon să mă-nțeleagă și Hristos să-ți dea arvună

Un prezent, ce să-nțeleagă lacrimile unei datini
Închistate pe din satul, ce mai știe-un dor și patimi
Însă, inima-mi cuminte mi-o păstrez doar pentru mine
Ca și via, când îți ține ultimul ei greu ciorchine!

Satul se închide iute, trandafirii dezrobesc
Și zăpada cade-n iarnă pe tot globul pământesc
Și de-am plictisit fătuca, sunt trei stele mărturie
Că-i făcută frumuseții, că e strânsă din mândrie.

Să mă spele, să m-ascundă, gâtul meu din metereze
Când de-a lumii nu am chipul, râu-apoi să-ndepărteze
Glasul meu ca de gazelă, mă vor vinde, pe din târg
Numai îngeri să cunoască de parfumul strâns, în pârg.

Când parfumul i se zbate-n glasul lui, ieri, ferecat
Ce mai spui tu Rândunelei? Rândunica a plecat...
Și-n atâta zvon de noapte zace-n noaptea de păcate
În care e tristă-n suflet, hotărâtă să se-arate.

Ea, ușor, și-apleacă fața, mai frumoasă de-alta știu
Dar ea zace și așteaptă, pe același vizitiu
Care s-o mai poarte-odată unde stelele sunt dese
Niciodată dintre fete, între-atâtea vii mirese.

Satul să nu mă cunoască, râul să se ducă-n șes
Stau prin munții ce durerea, despre crini, și-au înțeles
Și Iisus să nu mă vândă, ci doar depărtarea moale
Să îmi stea de bine-n lume, voaluri stau pe fețe goale!

Vezi tu teancul de hârtie scumpă-n târg, la animale?
Te-o lua în casă nouă, ești frumoasă, Shakuntale!
Dar, inelele mândriei nu te dau și nu te lasă
Ești și tânără la minte și te ții, mereu, frumoasă...

***

Și-n atâta osteneală, ce să vadă ce să creadă
Satul strâns pieții late, cu oițele, în nadă
Și înaltă, și frumoasă, ochii grei să se deschidă
Dar, deodată, ea se pierde, prea sălbatică-n obidă.

Și de-i căuta frumoasa, nu-i găsi-o-n rost de seară
La mătușă-sa, din vale, lumânarea prinde ceară
Și îmi pare că în noaptea, unde stelele sunt vii
Jumătate e lumină, dar și stea-i cu stele mii...

Cine ești? Sunt Shakuntale, dacă-un pic am scăpătat
Să îmi dați acuma voie ca să plec, cu el, din sat!
Și-amândoi, în goana dulce, se îngână și se prind
Ca doi cai, plecând din lume, împreună adormind...

Vezi ce moale-i iarba-aceasta? E de leac, să taci, ești cal
Mi se pare gâtul moale, pe al ei trupșor oval;
Sunt ferestrele deschise, peste cai și peste paie
Luna se închide-n dânșii, ca și pruncii prin copaie.

Cine ești? Sunt Shakuntala, mi se pare că, odată,
De iubitul meu, din carne, fost-am, repede, luată
Apoi luna, mi se pare, m-a luat aici, prea sus,
Sau sunt stea, ca și o lună, ca un cal m-am tot prea dus...

Inorogii să mă creadă, rândunele să se-mbune,
Coama mare-i cadă spaimei, că și vrăjitoare-n rune!
În picioarele iubirii, am pășit doar credincios
Să iertați, ades, iubirea, să o ierte și Hristos!

Coamele îmi sunt și părul, ochii mari de-au fost, odată
Fata n-o găsiți în lume, căci de stele e luată...
Și îmi pare că, de ie, a tot prins-o un copil
Chipul ei roșcat de viață, chipul ei cel de April.

Și pe culmea cea de fală, pare-mi-se-i răstignită
Cu iubitul ce odată nu i-a dat nici lapte-n pită
”S-au iubit...” Și ce-i oleacă, sunt doar caii răstigniți
Satul cască, e chiar lunea, ”De au fost și ei, iubiți.”

Ce și doarme? Carnea doarme și poetul zace, iar
Tot scriind de Shakuntala, de pe zvonul, prin nectar
Dar căluții tot aleargă, să-i visați și să le scrie
Zvon, doar libertatea lată, nime-n lume să le știe.

Libertatea? Datoria? ”Acești cai, de-ai nimănui...”
Mult se zbate, iar, Icoana, atârnată, într-un cui...
Și de-atunci cred că și calul, a râvnit la a mea apă
Unde luna se întoarce și, din sat, îmi dă agapă.

Unde-i Popa? Măi, să fie, când pe-aici se-`nseamnă ”cai”
Căci io nu-s de-April, prosteală, că-s domniță de vătrai!
Mi se pare că mămuca puse dată-n calendar
Însă caii îmi dau hrană, de cu dulce și de-amar...

***

Mă purtați? Cu voi, odată? Pe din munte, liberat`?
De iubire fie-mi ziua, ca pisica pe din cat...
Însă, caii nu grăiesc spre oameni, zac în libertatea lor
Unde carnea mi se `gată, pe din lacrimă, fecior!

Mi se pare că ”mintiuța” a ieșit ca să așeze
O poveste pe din satul, cu căluți și metereze
Dacă pleacă, azi, feciorii, la armată, la prinsori
Mi se pare că ochiții îi uita, târziu, pe flori...