zilele le-a băut, nopțile le-a mâncat
zilele a mirosit perucile femeilor
nopțile a plâns lipsa de gravitație, dincolo de dinții lor
perfecți, cu smalț atât de alb, că-i gri

lucian e supărat

pentru că toată viața
n-a lăsat oamenii din viața lui să fie supărați
a luat umbrele din ochii tuturor și le-a târât în camera lui
ca pe sacii de rafie
el a surâs, și-a mângâiat singur coada
și credea că în dragoste, moartea nu va avea răbdare
să își facă un cuib

lucian e supărat

pentru că a făcut tot ce a putut, să fie bine
să tragă aer în piept cum respiră dumnezeu cu gura deschisă
toată suferința lumii
suficient de mult încât să se umfle, să fie zidul berlinului
alfa macho regele pădurii
într-o lume în care femeile sunt complexate că nu sunt bărbați
și atingerea e un viol al identității
într-o lume în care cu toții avem dreptul de a gândi dar nu gândește nimeni fără surogat
și punem sex gândirii și îl schimbăm aleatoriu, când facem rost de bani
într-o lume de sapiosexuali care, totuși, epuizează stocuri de prezervative xxl
cu 300.000 km/secundă


lucian a vrut să se dea pe curcubeu ca pe tobogan. că era de plastic, nu conta
dar cineva ascuns după un nor l-a luat de la coadă
și l-a aruncat pe un scaun cu rotile și l-a-mpins al dracu
la casa de pensii

lucian e supărat

că mama lui voia să fie fată. că mama lui nu i-a permis
să se iubească. doar să iubească. să fie cavaler. să fie puternic
să nu plângă să facă și curățenie și mâncare să nu /se/ plângă
să își asume riscuri dar să ofere și libertate și să nu deschidă niciodată ușa
unei femei
fără să o-ntrebe înainte

lucian, acum, e nerăbdător
să își ia pensia
de om care a crezut că fericirea nu există
a zis: la naiba, de azi sunt filosof
o să împart strap-ons tuturor domnișoarelor la victoriei

și unii dau din picioare ca să adoarmă mai repede
el dă din buze pe o piele năpârlită, de sân anonim
în care caută cu nesaț
iubirea