am îndesat iubirile peste tot.

sunt singur, dar în casa mea e atâta iubire
nici nu pot să deschid vreun geam sau vreo uşă
că iubirea ţâşneşte înaripată, inundând văzduhul,
luându-se la întrecere cu păsările, cu norii,
sau tot ce e călător dar nu se poate atinge

ce să fac cu atâta iubire...

am primit iubire cât să dau la tot pământul
şi tot ar mai rămâne ceva acolo de sămânţă
dar dacă v-aş spune câtă iubire am dat
v-aţi face cruce, aţi crede că e ceva necurat la mijloc,
sau pur şi simplu aţi rânji a neâncredere
făcându-mă poate chiar mincinos

dar totul este adevărat.

unele iubiri a trebuit să le refuz
ştiu că nu e frumos dar e sănătos,
inima mea nu putea suporta atâta iubire

iubeam soarele,
îl modelam după starea mea
îi dădeam forma inimii mele
şi-l îndesam în buzunarul interior de la piept
să-mi încălzească: decepţiile, mizantropiile, sociopatiile,
ego-ul nemăsurat şi multe alte elemente
care s-au stratificat în timp
formând un monolit rece care cu greu
mai putea fi urnit

iubeam şi ploile,
ele îmi mai astâmpărau setea de tine
setea de-a te ţine în căuşul palmelor
să te pot săruta când tristeţea
îmi creştea prin păr
albă sau gri în funcţie de starea vremurilor

când te vedeam
băteam din palme de fericire
tropoteam pământul cu tălpile
până devenea incandescent,
îmi spuneai s-o las mai moale
că ne vede pământul, cerul şi păsările
şi toate cele văzute şi cele nevăzute

dar bibico, (aşa-i spuneam) te iubesc
mai mult decât orice.
bine, mi-ai spus dar spune-o în şoaptă
că ne aude lumea, ce-o să creadă despre noi
revino-ţi in fire nu mai fii copil

şi mi-am revenit,
de foarte multe ori...

veniţi şi admiraţi
colecţia mea nepreţuită
de iubire

veniţi, îndrăzniţi, nu vă cer nimic
zâmbiţi-mi doar,
dar în şoaptă