Un foc rece înăbușe ființa glacială,
Dar lacrima-i curge ca un soi de petală,
În neantul pur, venit din infinit,
În registrul acut, durerea a venit.
Văzând adevărul gol-goluț, inima a încremenit,
Dar nu s-a pierdut, în suflet a șoptit:
Taina universului... iubirea s-a împlinit.
Dar el tot era trist, un om neînsuflețit.
Stând rece, mort, nesăbuit,
Prin inimă îi trece un fior, ca nesimțit.
Mintea își încetează cursul nesfârșit,
Iar el, iubind sfârșitul, închide ochii... a mințit.
Iar ochiul ei deschis, iubind lumina din asfințit,
Deschide cerul nopții, căci el nu a clipit.
Ajunși în întunericul cel cumplit,
Cu ochii încă închiși, în suflet și-au citit,
Și adevărul s-a ivit.