M-am întrebat adesea de ce vremea cireșelor apare - în memorie și în cuprinsul plin de făgăduieli al fiecărui an - mai marcată și mai plină de farmec decât vremea altor fructe mai savuroase și mai strălucitoare. De ce îmi amintesc cu atâta nostalgie culesul cireșelor din copilărie, de ce, și acum, desprinderea din pom a prunelor sau a piersicilor mă lasă aproape indiferentă, în timp ce alegerea cerceilor roșii direct de pe ramuri reprezintă un ritual și, în orice caz, un simbol?
Răspunsul mi se pare simplu, evident, fără ca senina lui banalitate să-i diminueze în vreo privință emoția. Cireșele sunt primele, frumusețea lor este cea dintâi, savoarea lor este a începutului. Apariția lor se produce - calculată cu grijă - în momentul de exasperare de la capătul unei lungi așteptări, ele se întrupează din floare în clipa în care nimeni nu mai spera că florile sunt în stare să se transforme în fruct. Globurile lor roșii se rotunjesc și încep să se coloreze ca o dovadă, palpabilă, în sfârșit, că anul și-a intrat în matcă și anotimpul nu va mai putea da înapoi. Ele vin în lume la ora la care lumea este locuită în întregime de dorința ca ele să apară, când toate simțurile sunt ascuțite și încordate pentru a le înregistra și pentru a se bucura.
De aceea roșul lor apare infinit mai roșu decât roșurile savante ale toamnei, și rotunjimea lor mai exactă decât a globurilor adevăratei veri, și gustul lor mai minunat decât gustul minunilor din inima arșiței. Vremea cireșelor seamănă întru totul cu vremea copilăriei, pentru că este dotată cu aceeași acuratețe a simțurilor, cu aceeași prospețime a memoriei, eu aceeași fragedă putere de percepție a minusculelor miracole din care este clădită fiecare oră și fiecare zi.
Așa cum din copilărie ții minte felul cum cădea lumina pe caietul de teme; felul în care se mișca sprânceana bunicului când cânta "Cruce albă de mesteacăn"; felul în care glasul fetiței din vecini căpăta ascuțimi insuportabile înainte de a izbucni în plâns; felul cum mieuna pisicul care nu mai știa să se coboare de pe acoperiș; mirosul teiului din curte; forma unghiilor învățătoarei; gustul laptelui din șiștarul bunicii; căldura grâului din pod; spartul lemnelor pe zăpadă (atâtea și atâtea fulgurante imagini și incredibile amănunte, infinit mai puțin importante decât faptele și sentimentele, uitate, de mai târziu), tot astfel cireșele se întipăresc de fiecare dată în inima speranței noastre de a o lua de la capăt, în amintirea nerăbdării noastre de a împinge spre soare, spre bine, spre dulce, spre cald, roata anotimpurilor. Mai târziu, ni se pare firesc să vină caisele, și piersicile, și strugurii, și prunele, dar pentru cireșe avem de fiecare dată emoții, emoții ce ne marchează și ne leagă de acești copii ai universului fructifer, de acești roșii, și dulci, și rotunzi, și mărunți messia, vestindu-ne de fiecare dată o lume mai bună, chiar dacă scurtă cât un anotimp.