Noi te lăsăm, o, patrie,
O, țară de suspine!
Vom trece viața-n lacrime,
Înstrăinați de tine!
Sub greutatea lanțului
Al nostru braÈ› s-abate;
Prin mărăcini picioarele
Se-mlădiu sângerate.
Și când ne las puterile,
Când inima slăbește,
Sub lovitura biciului
Virtutea noastră crește.
Dar dorurile corpului
Uităm cu toții-ndată
Când umbra dulce-a patriei
Prin lacrimi ni s-arată.
Astfel cânt moldavii de tătari robiți,
Astfel cânt pe cale abătuți, zdrobiți.
Întâlniră cete ruse și române
Ce-au scăpat din spada hoardelor păgâne.
Dar moldavii cată robii-a libera...
Capu-oștirii ruse le vorbește-așa:
- „De-ți lovi tătarii după cum vă place,
Are să se strice noua noastră pace.“
- „Cum nu ne vom bate, doamne, când zărim
În robie soațe, fiice ce dorim?“
Astfel strig românii și pe lângă dânșii
Ordele turbate văd trecând cu prinșii.
Braha stă, privește... O femeie trece
Cu picioare goale, noată-n huma rece,
Cu vesminte rupte, perii revărsați,
Brațele sub lanțuri, ochii-i lăcrimați.
Tinerica prinsă către dânsul cată.
Strigă cu durere, cade leșinată.
Braha recunoaște pe soția sa.
Își cheamă vitejii, p-al sau cal zbura.
Sare peste rânduri, fărâmă ș-ucide.
Rușii nu cutează calea-i a închide.
Apoi dă năvală și fărâmă amar,
Pân’ la cea din urmă viață de tătar.
Liberă toți prinșii și p-a lui consoartă
O primește-n brațe; însă, vai! e moartă!...