Admir nespus de mult omul care,
În mijlocul unui anturaj încărcat
Cu suprasolicitări de fraze teribiliste
Și pretenții de rezonanțe cosmice
Poate să tacă două ceasuri
Și apoi…
Să aducă totul la tăcere printr-o singură replică
Un luceafăr urît?
Ce inepție!
Luceafărul nu poate fi decât frumos
Altminteri nu există
Ce trist!
Stai cu mîna întinsă cu semințe
Și nici măcar o pasăre nu ciugulește
Sunt ca urzica
Înțep toate mâinile care-mi tulbură existența
Poate aș ajunge să iubesc automobilul dacă ar avea botul catifelat al calului
Ce exemplu concludent!
Un cocoș se privește într-un ciob de sticlă si exclamă:
„Ce cauți urîtule in ograda mea?”
cântecul privighetorii nu este cântecul ei
ci modul ei de a fi
dar…
ar fi o nedreptate să acuzăm talpa
că nu se afla la nivelul frunții
dacă și scaietele face flori frumoase
de ce îi vedem doar spinii
invidiez jucătorul de șah
in plină cursă
el șade pe scaun
moartea e totuși cinstită
te întâmpină, nu vine din urmă
observ câteodată cum mă dispersez in fragmente
si apoi,
trudesc din nou să mă refac.