Mereu pășim ușor, urcăm încet,
Treaptă cu treaptă, confuzi,
Pe-o scară, spre cer, în sus.
Și-i abrupt zică-se, Auzi?!

Cu pașii mărunți, sau mari,
Sfredelim nesiguri, sferele;
Călcăm treapta aceea ce-i cinstea,
Și-apucăm doar, să ne ridicăm,
Căzând de fapt în golul care,
Au nu-i decât, treapta fatală,
Ce-i spunem noi, amagiții, iluzia?

Ne ridicăm, urcăm, și iar cădem;
Ce zile încurcate putem să avem?!
Ne întrebăm, de ce nu suntem,
Mult mai atenți, la acest tandem?

La aceasta, a doua-i la număr,
Ce vine, noi, stăm numai puțin!
Să ne odihnim, admirând peisagii,
Pregătite cu grijă, pentru festin.
E treapta boltită căreia, unii,
Prea siguri, îi spunem destin.

Privim în sus, simțind că forța
de la picioare ne lasă, dar iată!
Câmpul cu lupta putem să-l privim,
Fiindcă de acum, aceasta-i pe față.

Dăm lovitură după lovitură, cu sete,
Analizând și gândind că astfel,
Desigur, putem să facem și noi parte,
Din cete, dar, numai după măcel.

Mai e puțin, se vede finalul,
Sfârșitului cursei Pe Scara Scării
Avem învinși, căzuții, dar...,
Avem și modele, ce sus au ajuns,
Cei care, toate treptele de-a fir a păr,
Cu sârg, încet, ei le-au parcurs!

Ei vin la noi din când în când,
Modești si blâzi, și drepți, vin iară
Avem dovezi, că-i lăsat scris
Și avem profeți, ce strigă, afară.

Dar cine e, pe ei să-i mai audă?
Că așa-s de multe treptele, și noi,
Cei mulți, avem și azi, desigur,
Prea multă și grea, munca în noroi.

Noi, cei ce urcăm, coborând pur,
Spre așa zisul și promisul sipet,
Avem timpul cu noi, în versuri de poet.