pe scaunul acela răsturnat se așează mereu
numai femei în verde
straniu
închid ochii niciodată conturați
ziua nu poartă iubiri la braț
își uită parfumul în alt dormitor
târziu noaptea
adorm lângă icoane

dimineața nu se pot privi în oglindă
dezvelesc chipul nașterii și
strâng în pumn verigheta ca pe o zi ascunsă
între liniile vieții

picioarele lor subțiri iau forma ultimei toamne
răscolesc frunzele
undeva pe o stradă-n Milano
fredonând La vita e bella
spre intersecția norilor
cu iluziile

bărbații trec pe lângă scaunul arcuit
ating nepăsători conturul
încă o dată
pierd timpul un cognac o țigară
citesc același Corriere della Sera
așteptând la capătul nopții
femeia în roșu