Despre încălecarea unor idei străine


Eu știu cum anumite idei se tăvălesc, generic vorbind,
printre oameni. doar-doar își va dori cineva să le supună pieziș.
ele se dau ori într-o favorabilă conjuncție astrală, ori la un colț
de stradă.

pe drumuri, în amfiteatre și în instituții oamenii așteaptă împlinirea
goi.
acele idei se ridică de jos, își netezesc poalele,
precum fetele țăranilor, după o faptă rușinoasă și gravă.
apoi, acele idei au miros de sîni de fecioară și de fragede palme
de sfântă.


deși inima mea are în sine universul întreg,
nu pot să nu văd aceste întâmplări, un fel de zâmbet al timpului,
din care mai facem rost de câte o dorință.


în inima mea este universul, aș vrea să cunosc acest univers.


acum, sunt mai liber și mă gândesc la moarte mai mult.
mai mult chiar și decât atunci când a trebuit să omor.
eram prea tânăr, mi se părea normal să fac să cadă o privire
îndreptată spre mine.
anvergura unui sentiment este utilitatea lui,
am început să îmi spun ori de câte ori deschid mai mult ochii
și, implicit, vă privesc în lumină.