tristețe de cobalt
sorbită în doze mici dimineața
înainte de soare
înainte de vuietul păsărilor
ceață și umbre
iau uneori trup de tigru
și-mi sfâșie întunericul
alteori capătă aripi
și-mi zboară prin gând

din vene îmi curg
la-ntâmplare albatroși
spintecați de lumină
se zbat fără ochi
dau ocol de șapte ori pământului
până la desprinderea ultimă
și atunci îmi închid inima
ca pe o criptă de bronz

acum netezesc ploile
fac din ele
meduze fără cerneală
plutind haotic
prin mările necălcate
de tălpile fiului regăsit
și privesc cum orizontul
aruncă albatroși
la picioarele Domnului