Când nelumina-n nouri se încuibă
Și timpul tace des, îngreuiat,
Când ceru-ndurerat devine umbră,
ÃŽmi fac desaga Doamne, a plecat...

Când nu mai are poarta descuiere
Și inima din viers s-a năruit,
Mai cată Doamne-n Cer vreo înviere,
Vreo inimă cu strună de doinit...

Mă plouă Doamne cu sudori de țâță,
Cu caș de dor de limbă și cuvânt,
Amirosind a pui fătat de mâță,
Podeț între Mărirea-Þi și pământ.

M-am usucat Lumină-n rugăciune,
Da' n-am văzut, nici Doamne auzit,
Veniri de îngeri, de minune,
De plug cu corn de asfințit.

ÃŽmi fac desaga Doamne, a plecare,
Tot pun în ea, o-ndes și o golesc,
Apoi îi pun un fluier ș-o legare,
Și-i spun cimpoi; mai zăbovesc...