năluca uriașei peștoaice tobă de icre
albește ca o zăpadă pe munți
la doi metri deasupra apei
ghilotinînd ceața.
în vremea asta la cîțiva centimetri sub apă
apare năluca pescarului -
stă acolo și descîntă ceva și împletește rîme.

dracu știe dacă mai au ochi să se vadă,
dacă își mai impune fiecare cultul celuilalt,
peștoaica plutind tot mai liberă-n ceață,
pescarul împleticindu-se tot mai viclean
în adînc printre rîme,
tot mai dornic să-i simtă zbaterea împroșcat de icre.

aici, în coliba cu fîn umed și putred,
lîngă ciuperca nebună, unde-mi rod eu posmagii,
cele două năluci nici n-ar avea ce vedea de-ar veni curioase
să afle capul cui le trezește la viață.

ar găsi o altă nălucă preocupată să afle ea însăși
capul cui o gîndește și – de ce posmagi?
bine, fantomă! bine, colibă! fîn putred! ciupercă!
dar de ce posmagi?
de ce ronțăitul acesta asurzitor care sperie peștii?