Să rup zăgazul, tare aș fi dorit, iubită,
Să te înec în mâluri fecunde, să-nflorești,
Un nufăr alb pe-oglinda-mi și să mă bănuiești,
În orice unduire, tiranică ispită.

Dar plânsul trist din ierburi ce rugineau a toamnă
Mi-a-ntunecat plăcerea spre forme efemere...
Și-am refuzat corola sublimă, care piere,
Să te închidă-ntrânsa, mereu pierdută doamnă.