mi-e foarte greu să scriu despre tine,
înainte de a începe
e ca și cum aș sta în spatele unei uși
alegînd momentul
cînd să ies și să traversez în fugă
un cîmp măturat de gloanțe și reflectoare.
nu vreau să-mi înfrunt vinovăția, nici dreptatea
și nici intensitatea iubirii care ne leagă și ne dezleagă.
și atunci îmi dau seama
de distanța uimitoare pe care am pus-o eu sau nu știu cum
între mine și viața mea, orbitor de stranie uneori
deși nu fac altceva decît să mă duc uneori la budă
și să rîvnesc în continuare
să scriu the Ultimate Love Poem
fără să mă scrîntesc iremediabil.

emoția îngrozitoare pe care ți-o
provoacă femeia pe care o iubești
cînd te face cu ou și cu oțet, plîngînd, ea însăși sfîșiată,
nu mai vreau așa ceva, nu mai vreau.
stau cu fălcile ruginite și căscate pînă intră înăuntru
piciorul vulpii și eu fac haț de glezna ei și tac din gură juma de an
pînă cînd ea moare de foame sau se îmbolnăvește,
dar eu nu pot să-i dau drumul
pentru că eu sînt blocat
și nu pot nici să stau de vorbă cu ea, omenește,
pentru că o țin strîns să nu plece

am cîteva minute de emoție pură pe zi, nimic mai mult,
și poate o secundă de gîndire operativă
repartizate ca sa-mi dau seama cînd fac rău fără să vreau
cînd fără să mă pot opri și cînd fără ca măcar să înțeleg sau să-mi pese
ce pot să fac pentru tine
poate ai intrat în capcana greșită

simt cum, ca să scriu, apăs puternic înăuntrul meu
exact așa cum e comprimat gunoiul, cu pistoane enorme
care fac loc în groapa de gunoi
pentru acest strigăt nou și neclar
care să-mi permită să fiu
încă o dată penibil