mi se explică tot, eu nici nu pot scoate o vorbă, un malaxor
îmi sucește măruntaiele zi după zi. balastul
se-amestecă, se aud icnete, hârâit de fierăstrău
intestinele se strâng, crapă, explicațiile se scurg în sânge

tot timpul trebuie să aflu de la alții câți bani fac
ce să termin din cele începute ca să fiu un fel de lumină
pe care am primit-o, tata mi-a deschis gura ca unui guguștiuc
și mi-a suflat în plămâni o chestie albă, o îndemânare de strungar după ce mi-a privit palmele, da, numai palmele. nici măcar ochii
îmi spun că e târziu, că tata n-a vorbit la timp în fața
bunicului imediat după front sau după colectivizare
că anii ăia de foame și privirile mele tâmpe la pungile
cu daruri de la moș crăciun pentru copiii colectiviștilor
nu sunt decât cărămizi pe care le tot pun una peste alta
ca să ajung la o poliță mai sus când visez că am spart
zidurile reci ale magazinului din sat, că apuc de pe rafturi
tot ce văd, toate dulciurile învechite, conservele cu pește
și că înfulec, privesc mârâind la prietenii
mei firavi și înghit cu oase cu tot, abia răsuflând
același pește de parcă grădinile năpădite de buruieni ar
fi un ocean, câțiva săteni ar sta cu parii și cum ridică
macroul capul din bălării, pac! la conservă cu el

mi se explică deodată, tatăl și bunicul vorbesc continuu
sunt doar un capac așezat peste ei ca să le înăbușe strigătele
sau zgomotul teslei ca o toacă. nu înțeleg nimic
dracu’ știe ce mai construiesc ăștia în mine, o casă în care
nu știu cât vor mai apuca să stea, să se privească, să tacă