1) Rătăcesc prin umbre de ciulini
Și florile li-s eclipsate de spini
Un spirit de os îmi cască pietrele cu dinți din drum
Și zumzetul lumii de plastic, beton și fum
Îmi pulsează în urechi ca oboseala zidurilor
Printre care trec, când mai mult decât să urc, cobor;
Banal, cotidian, prin funigine de metropolă
Închegând treptat, mai strâns, în suflet o necropolă.
Și-atunci mă rog, rănită de amurg,
Unui la fel de-ndurerat, dar neputincios demiurg:
"Fă să mai tacă încă a zorilor venire!
Ci noaptea umple-o cu-o liniște-n devenire..."

2) Când cyber-space-ul mă-nghite, mai negru,
Mai sufocant decât primordialul haos integru,
Și pavajele gri, luminile de neon,
Suntele de claxon, stâlpii de beton
Se surpă circular înspre mine,
Deschid din nou, Doamne, rănile spre Tine:
"Fă să mai tacă încă zumzetul de sfere,
Îneacă-l măcar astăzi cu liniști efemere!"

3) Când demiurgul, neputincios în anihilare
A mizeriei, îmi arată o lumină mai mare
Drept consolare, să știu că se poate
O parte a nopții, să fie mai noapte,
Și-o parte a cerului, să fie mai albastru,
Cu totul plutind în spirala lui Zoroastru.
Vrăjită peste fire de lingurița de pace,
Îl rog, încă o dată, să simt că totul tace;
Răgazul - și sublimul - să nu fie trecător,
Mirajul creat să nu fie o proiecție a propriulu-mi dor.
Faustian, frenetic, tânjind să înghit clipa:
"Fă să mai tacă încă tot ce-mi uscă aripa!"

4) Văzând cum aripile-mi uscate se tot desprind și cad,
Angoasa-mi crește, crește, în zgomotul tot fad.
Chircindu-mă de demonii interiori,
Zbătându-se și ei încurcați în sfori de fiori,
Dezamăgită de Fata Morgana de care S-a servit,
Întorc spatele unui demiurg copleșit
De problemele ce s-au înmulțit odată cu creații
Din vise, sânge, lut și chimice reacții;
Probleme prea multe, pe care nu le mai poate rezolva,
Decât cu niște scamatorii ieftine, cumva...
Mă-ntorc spre tine, un muritor, ca și cum ar fi firesc
Și te privesc... de-ai ști cum te privesc!
Fără să cred cu-adevărat, fără să sper,
Cu pupilele agitate, ca pe cel din urmă reper;
Nemaivoind să ucid acum decât demonii din mine,
De parcă nici n-ar mai conta restul de întunecime,
Te rog: "Haosu-mi de viață tu îl umple,
Fă încă să mai tacă doar vuietu-mi din tâmple!"

27.02.2005