astă vară țiganii s-au scăldat în lacul ciurel
în decembrie apa are spumă la mal
nici un pește
valuri frigide
prevestitoare de îngheț
siluetele studentelor de la drept și filozofie

vântul
desface plopii ca un țăran știuleții de porumb
ploaia
răstoarnă cuiburile de gunoaie

remorci urbane dosesc frunzișu-n buzunare
numai lângă un copac sănătos îți vine să plângi
durerea răzbate prin ramuri cu lucire de viață

!scorburile? bețivi în dughene de autogară
oameni fără trecut și fără viitor
până va ninge
ne vom târî pe bulevarde pline de gropi și noroi
vom supraviețui
amifteatrelor lustruite de buci mizantrope

buzunărindu-ne îndeajuns
mai e rost de o gumă de mestecat
de o pâine
trăim fără termen de garanție
mimăm
eterna călătorie cu locuri în picioare

apa se izbește în beton nu mai cred
că pe mal în jos vom construi altul mai bun
n-avem stofă
marii croitori de poduri au îmbrăcat
morții occidentali pentru lumea cealaltă

ajuns aici reazem stâlpul de teamă
o sfâșiere din trecut m-ar putea îmbrânci peste balustradă
uit cine sunt uit unde mă aflu mă mai visez



la rucăr
unde iarna te găsește totdeauna pe drum

gardurile aburesc de nările animalelor
dintre chei
dâmbovița mai aduce miasmă de cetină și sălbăticiune
topoarele mușcă din lemn
fără să le spună pe nume
părinții își cheamă copchii: - vin’ acasă!

înconjurat de munți satul pare-o chilie de pustnic
în care focul arde hrănit cu rășină și conuri de brad
arar liniștea e întreruptă de merele ce cad
lăsate rod pentru la anu’

iar ceața are gust de lapte proaspăt muls
sorbit de roata pitei frânte-n palme
când bruma cade totul doarme
și doar un ciobănesc se scutură a urs



tresar și eu ca dintr-un vis prelung
prin fața mea se târâie tramvaie

unde-am ajuns?!

în huruit și ploaie
e prea târziu
și nu mă mai aud

între atâtea prăvălii viața mea e o venă deschisă
sângerez până la ultimul cuvânt