Mi-am pătat visul cu realitate
Acum suspină la fiecare rază de lumină,
Căci trebuie să fie greu să fii vis
Și să tepierzi de nesfârșirre,
Să cazi între limite,
Între suflete ce fac echilibristică
Pe corzi legate la un centimetru de pământ
Ca nu cumva să încerce să zboare...
Visul meu franjurat și cu guler de risc
Apretat și călcat cu fier cu aburi
Ca să nu aibă nici o dungă, iartă-mă!

Îmi vine și mie să suspin la unison cu tine
Ah, dar cum am putut uita?
Știu cum te pot salva...
Era acea dimineață cu aburi albăstrui,
Cu cer de puf și aer de oțel,
Atunci am găsit două aripi de sticlă
Și am vrut să le ridic, dar erau sparte
Și le-am luat așa, doar cioburi
Și o lacrimă mi-a mijit în colțul ochiului drept,
Dar într-un colț de suflet bătea la ușă un sentiment
Vroia să îl văd și să îi vorbesc,
Să îi spun că îl accept și că nu va rămâne
Un sentiment orfan ca o amintire de împrumut limitat
I-am deschis și i-am dat culcuș și hrană
O porție de speranță asezonată cu cutezanță
Și atunci aripile au prins contur,
Iar cioburile s-au reunit
Ca într-o matriță atât de evidentă
Pentru ochi deschiși și minte curată
Le-am păstrat pe undeva,
ÃŽn vreun sertar cu eticheta "Risc"...
Þi le daă, visul meu franjurat, ție...
Zboară cu ele în zări de lumină,
Dar nu uita, ai și un pasager de luat cu tine
Pe mine!