Jupuirea de dimineață îmi șterge visul de pe față,
Îmi șterge gândul de pe tâmplă și urmele din așternut.
Îmi adun încheieturile și îmi arunc picioarele pe covor,
Marionetă abandonată, păpușarul mi-a fugit
Undeva în alt decor,undeva într-un alt mit.
Masca de om citit s-a pierdut și ea , încă puțin și bate în geam libertatea.
M-așez pe pervaz și număr nebunii ce-așteaptă afară să ies.
Mă strigă mut și sterp și chior și încă îmi șterg ce-mi închide pleoapa.
Sub coaste spasm anemic mă conduce, ea nu mai bate, doar se zbate.
“Încă o zi adusă de vise, de prin deșerturi cu dune triste.
Oi trece-o cumva-n caleașca de soare, Apollo nu moare, Apollo răsare.
Săgeata aruncă,îmi atinge chipul , prin șoptiri de odă ,îmi arată timpul.
Nu-i calendar sau ceas, nu-i zi ori noapte.E tot ce-are să vină, e tot ce-acuma cade.
Încă o vreme ce slab se-arată, plină de frici sau poate o primire tandră
În palatul tău de brațe încurcate ce-mbrățișarea nu știu să o mai poarte.
Porțile ochilor îți sunt închise cu ciorchine de sare,ferecate zăvoare
Pe gură mi-e calea, cuvântul mi-e cheie, te rupe din lanțuri, te scapă de vreme.
Pe umeri porți lumea, în pântece iadul,de rai nu e loc în trupul pribeag.
O iau pe cărări,intru sub piele, împiedicată în pori,ajung în viscere.”
Strigi mut, sterp și chior,eu încă șterg pleoapa...