- 197’ -

peste muchiile cartonate ale manualului
de istoria patriei
pistruii ei mă atrăgeau ca un magnet mă întrebam
cum ar fi dacă
săpând după comori
i-aÈ™ trece printre pleoape
cu lejeritatea străinului ce se vâra între cearșafuri
lângă mama
seara
când noi
copiii
ieșeam din scări chiuind: S-a luat luuumiiinaaa!

în definitiv era un gând frumos
nu l-am putut duce până la capăt
am fugit din clasă fără nici o explicație
și printre vaporii de clor
o priveam nutrind speranța nemărturisită că într-o zi
va fi bună și la altceva

- 198’ -

era și frumos. mai ales noaptea. cele mai strașnice jocuri de lapte-gros se încingeau la coadă la unt și lapte. e adevărat, coada la ulei era mult mai spectaculoasă. dar se întâmpla ziua. ne-ar fi fost oricum rușine să studiem în văzul lumii anatomia vecinelor în timp ce le călăream pe deșelate. noi așa credeam, iar ele nu aveau nimic împotrivă. ne lăsau să credem.

m-am mirat că în seara aceea nu s-a luat lumina

mă uitam la televizor și pricepeam (oarecum)
de ce
pentru întâia oară
vorbitorilor le sticleau ochii
chemau: - Veniți!
mă chemau: - Vino!

am ieșit în balconul închis cu ramă de cornier
n-a avut niciodată geamuri
abia acum
cu toate becurile din cartier aprinse
puteam vedea câtă rugină poate strânge
un banal brad de crăciun

nimeni în spatele blocului oamenii
mi-am spus
trebuie că au inventat un joc mai mare
unde s-ar putea să nu câștig nimic
și nici măcar să mă distrez

aș fi plecat să-i caut însă de frică sau de frig
am căutat pereții de faianță

- 199’ – 200’ -

întotdeauna există o grămadă mai mare

trec prin cartier ca un câine fără medalion
nu cunosc pe nimeni nimeni nu mă cunoaște

în loc de degete am poezii
aș putea să-mi dau foc dar asta
nu folosește
nu mai folosește la nimic

toți se grăbesc transpirați gâfâind aleargă
spre ultimul joc: coada la bani

e frig
am băut o bere intru
între niște chioșcuri demolate stropesc
urma lor de flori uscate




tălpi de faianță lipită pe trup