Știu că roca e praf,
Și că tot ce se clădește-n jur
Edificii din secunde și clipe,
Aparențe sunt.

Și că cunoscutul este
A rațiunii scuză către incert,
Și toate gândurile
Sprijinite pe putred fundament,
Se țin ca un naufragiat
de o ultimă scândură.

Știu ca viața e-un fum
Ce fură privirea-n
Tremurândă topire,
De care vrei să te ții -
Și să pleci spre senin,
Fără să topești nici un vis.

Și că gândul e fix,
Încuiat în ace de ceasornic.
Iar ceea ce-n formă-i închis,
Nu poate cupinde incertul...

Poate... suntem condamnați,
La iluzorii transhumanțe.
Și necunoaștere eternă,
Pentru a nu mai înțelege
Câți înțelepți am întemnițat în pereți de azil.