În nourul dens de fum de țigară,
în balsamul tăcutelor elegii
îți învelești cicatricea roz
cu colțurile lăsate-n jos,
îmbraci impermeabilul solitudinii
și intri-n catacomba acestui crepuscul,
aidoma Lunii, schimbat la față...


Auzi chemările depărtatului Saturn,
ploile de plumb izbindu-se-n rafale
de anatomia tristeților tale,
de acoperământul de beton armat
al blocului de garsoniere,
sub care locuiești
ca Proprietar anonim al luminii.


În prag păsări cu cearcăne te întâmpină,
versificând în grai tomnatic agonia,
arborii în flăcări,
din frunze galbene de oboseală murmurând:
Ah, în ziua morților născuți,
corbii tăi reînvie în fiecare noapte...


Momente de un albastru fulgurant se întâmplă
sub stratul de ozon, sub înfățișarea ta simplă,
în arderea internă a huliganului sentimental...
Îi dai foc naivului căzut în capcana Insomniei,
să strălucească-n pielea de foc a solitarului siberian.


Pe când orbecăiești cu-nfrigurare
prin diafane cețuri de cuvinte
(și numele-ți decapitat pe buzele Gloriei
fâlfâie, vai, ca o zdreanță),
inima nopții se mută la tine în piept,
își reaprinde felinarele, pe urmă
îți zvârle țeasta-n brațele Lunii.