Un suflet nins, acoperit de noapte,
Mai rătăceşte prin a sorÈ›ii dar,
Şi vîntul pînă-n inimă-i răzbate,
Şi-n ochii dulci – o clipă de amar.

El viaÈ›a şi-o trăieşte, doar atît!
Trecînd prin liniştea laconică a nopÈ›ii.
Şi după el – un cîine amărît,
Probabil supărat pe jocurile sorÈ›ii.

El, suspinînd, înaintează-n beznă,
Lăsînd mărunte urme pe zăpadă.
De ce nu a putut iubirea să-şi păstreze?
Ah, cît de mult acum ar vrea s-o vadă!

Mergînd în faÈ›a nopÈ›ii, uitînd de toate cele,
C-o lacrimă fierbinte, căzîndu-i pe obraz,
Şi, obosit de viaÈ›ă, uitîndu-se la stele,
El se opri pe-o clipă, pe-o clipă de răgaz.

Privi la luna plină, de boltă atîrnată,
Şi ascultă tăcerea, ce-n aer mai plutea.
Iar undeva, departe, o nouă stea s-arată,
Şi colo, mohorîtă, se stinge altă stea.

Păşise mai departe, în vechiul neştiut,
Care-i părea deja eternitate.
El viaÈ›a toată-ntr-o secundă şi-a văzut.
Căzu-n zăpadă, răpus de neagra moarte.

Un suflet nins, acoperit de noapte,
Acoperit c-o plapumă de nea.
Trupeşte – aici, cu inima – departe,
Fără suflare, cu gîndul tot la ea...