Cu părul alb și mâinile ridate
De-a vieții lungi povară însemnate,
O gârbovă bătrână, cu ochii goi și puri,
Împinge-un vechi landou ticsit cu vechituri.

Pe stradă trecătorii o știu de multă vreme
Și-n seamă n-o mai bagă, de-i veselă sau geme.
Comoara ea își cară ca pe ceva marcant,
Pe panta de pe Bathurst, în sus, înspre neant.

În zăpușeala zilei ce-apasă nemiloasă,
Bătrâna obosită pe-o bancă-n jos se lasă.
Se uită în landoul cu pachețele sfinte
Și vrea să îl descarce de-aducerile-aminte.

Într-un pachet își ține poveste de iubire,
Ce i-a-ncălzit odată apusa fericire.
Nu are rost să-l țină și la gunoi 'l-aruncă
Rupând din suflet lanțul ce poate o încurcă.

Adânc landoul poartă un mare blocnotes,
În care de copilă își mai scria vreun vers.
Se leapădă de notes, că-i încă greu landoul,
Iar versuri de duzină nu vor vedea panoul.

Mai scoate la lumină albume cu strămoși
Ce-n sepia pozat-au toți tineri și frumoși.
Necunoscuți ei fi-vor văzuți în viitor,
De-aceea bătrânica-i aruncă cu-n fior.

Din luciul unei poze de care-și amintește,
O fată cu păr negru si ondulat privește.
Ar vrea să o mai țină, o are din liceu:
„Dar nimenea nu ști-va că fata asta-s eu”.

Cu lacrimi înfundate ce îi sugrumă gâtul,
Bătrâna le aruncă să-și uite tot trecutul.
Landoul ce-l împinge s-a ușurat pe dată
Și-și vede iar de drum, cu inima pătată.

Un pieton ce trece își spune-n sinea lui:
„Nebuna de pe Bathurst, iar a plecat haihui”.